Friday, 13 October 2017

Arthur Schnitzler, "Dream Story"

 – e-book


Read from October 5th to 11th 2017

My rating:



In 1933, Joseph Goebbels orchestrated a Fahrenheit 451 avant la lettre, by putting on fire, in some major cities of Germany, all those books that Hitler had identified as "Jewish filth", for they were written by nonentities such as Einstein, Marx, Kafka, Freud, Stefan Zweig and Arthur Schnitzler. The last one is the least known among them and it is a pity, because his work was fresh and daring both in ideas and style for his time (the beginning of the 20th century).

Indeed, on one hand he did not hesitate to approach controversial themes like sexuality, nudity, or anti-Semitism and because of a play that would become one of his most famous, Reigen (better known under its French name, La ronde), he was labelled as a pornographer; on the other hand, he introduced the psychological analysis and the stream of consciousness to the German reader (he corresponded with Freud, exchanging information about the subconscious and the significance of dreams).

One of his most accomplished works remains Dream Story, a novella published in 1926, and written mostly in free indirect style. Its main theme, the dreamlike quality of life, seems inspired by Romanticism, but he develops it with Modernist means (such as introspection and subjectivity) adding also a Surrealistic touch by cleverly blurring the border between illusion and reality. Therefore, although the question whether we dream our lives or we truly lives them is by no means new, haunting both thinkers and artists from the beginning of time, it is however beautifully reinterpreted by the author, who mixes psychological and artistic knowledge to imagine a world just in between the two notions:

He was in a narrow street in which only a few doubtful-looking women were strolling about in a pitiful attempt to bag their game. It's phantomlike, he thought. And in retrospect the students, too, with their blue caps, suddenly seemed unreal. The same was true of Marianne, her fianc├ę, her uncle and aunt, all of whom he pictured standing hand in hand around the deathbed of the old Councilor. Albertina, too, whom he could see in his mind's eye soundly sleeping, her arms folded under her head—even his child lying in the narrow white brass bed, rolled up in a heap, and the red-cheeked governess with the mole on her left temple—all of them seemed to belong to another world. Although this idea made him shudder a bit, it also reassured him, for it seemed to free him from all responsibility, and to loosen all the bonds of human relationship.

Fridolin, the narrative “he”, is a young doctor who, in two days, rebuilds the world around him to look how he would like it to look, thus offering him all the excitement it otherwise lacks. In this world, he wanders the streets all night long, paying a last visit to a deceased patient whose daughter is in love with him, resisting the temptation offered by a young prostitute and ending in a house he entered by deception, where masked men and women perform strange sexual rituals and from where he escapes only because a woman he does not know but is attracted to, sacrifices herself for him. Meanwhile, his wife Albertina has a vivid dream also with sexual connotations, in which she leaves him for another man and assists impassive to the execution of her husband who preferred to die than to cheat on her, donquixotism that amuses her so much that she wakes up laughing just when Fridolin comes to bed.

There are several themes and motifs in this tiny book that could offer some reading keys: the cathartic role of the storytelling which could explain the cruel confessions (husband and wife both like to talk about their fantasies and dreams not only to relive them but also because they know they are hurtful for the other); the omnipresence of death (either explicit – news about suicides, death of patients, or implicit – the “mourning-coach” that shows the hero the way to the mysterious house), the reckless wandering (on the street, in dreams), the eternal feminine the hero searches in every alluring female (the patient daughter, the young prostitute, the naked girl on the seashore in Denmark, the masked nun in the house and of course Albertina) and the most powerful of all, the world as a stage (there is a discussion about a masquerade ball in the first pages of the novella, Fridolin disguises himself as a monk to enter the house, Albertina leaves a mask on his pillow). The description of the fancy dress store is masterfully synaesthesic, discreetly blending colours, odours, movements until the costumes become alive:

There was an odor of silk, velvet, perfume, dust and withered flowers, and a glitter of silver and red out of the indistinct darkness. A number of little electric bulbs suddenly shone between the open cabinets of a long, narrow passage, the end of which was enveloped in darkness. There were all kinds of costumes hanging to the right and to the left. On one side knights, squires, peasants, hunters, scholars, Orientals and clowns; on the other, ladies-at-court, baronesses, peasant women, lady's maids, queens of the night. The corresponding head-dresses were on a shelf above the costumes. Fridolin felt as though he were walking through a gallery of hanged people who were on the point of asking each other to dance.

Therefore, not only the line between dream and reality is blurred, but also between fiction and reality, and ultimately between life and death. No wonder the most fascinating thing to interpret is the behaviour of the couple, in which the critics saw a satire of the bourgeois family, whose hypocrisy reveals the contrast between appearance and essence: the novella opens and ends with a postcard-like image of the happy family: the voice of the little daughter reading a story in the beginning and the same voice laughing loudly behind closed doors at the end. This image of innocence is in sharp contrast with the events/ dreams of the adults in between, that betray the boredom of the parents with their life that make them take refuge in sexual fantasies which do not include the other, on the contrary, from which each one try to eliminate the other, either by cheating or by letting die.

Thus Fridolin and Albertina become a parody of the eternal couple, of the androgyne, because they only seem to unify the other antinomies: day/ night, dream/ reality, truth/ lie. In fact, the last dialogue suggests that the future will draw the couple even further apart, and they will be unable (and reluctant) to fight against it:

"What shall we do now, Albertina?"
She smiled, and after a minute, replied: "I think we ought to be grateful that we have come unharmed out of all our adventures, whether they were real or only a dream."
He was on the point of saying, "Forever," but before he could speak, she laid her finger on his lips and whispered, as if to herself: "Never inquire into the future."

In 1999, Dream Story was made into a film which I have not seen, but which has, in my opinion, a very inspired title: Eyes Wide Shut. I think I will look for it. 



P.S. At one time, one of the characters of the story, with a musical name, Nachtigall (I could speak about the sonority and significance of names but as do not know German I cannot truly say whether this one has a connection with the nightingale), declares: “I've seen a great deal in my time. It's unbelievable what one sees in such small towns, especially in Roumania…" being Romanian myself I wondered how my country would have looked then, and what could have been seen at the beginning of the 20th century, in Romania’s towns. Unfortunately, the question is not answered, but I hope not vampires. ­čśÇ

Tuesday, 10 October 2017

Fran├žoise Sagan, « Bonjour, tristesse »

 – e-book


Lu du 28 septembre au 5 octobre 2017

Mon vote :


Je regrette un peu, moi aussi, comme tant d’autres lecteurs matures, de ne pas avoir lu Bonjour, tristesse dans ma jeunesse, bien que je me disculpe un peu en bl├ómant le r├ęgime communiste de ces temps-l├á, qui n’aurait jamais permis la publication et/ ou la traduction d’un tel livre, exemple ├ęloquent du capitalisme pourri J.

J’avais pourtant lu (et en original, gr├óce ├á ma professeure de fran├žais qui me l’avait pr├¬t├ę) Aimez-vous Brahms, en savourant le style ├ęl├ęgant et un peu m├ęlancolique de Fran├žoise Sagan, et c’est de ce style que je me suis souvenu en premier, d├Ęs que j’ai ouvert ce roman, ├ęcrit ├á 18 ans en seulement six semaines d’├ęt├ę de l’ann├ęe 1953.

Il faut dire que l’histoire de la publication de Bonjour, tristesse soit aussi int├ęressante que le roman m├¬me : encourag├ęe ├á le publier par une amie, Fran├žoise Quoirez le d├ępose ├á la maison d’├ędition Temps modernes, o├╣ il va appara├«tre en 1954, mais non sous son vrai nom, car sa famille avait peur de la publicit├ę et lui a sugg├ęr├ę de chercher un pseudonyme. Grande admiratrice de Proust, elle choisit le nom de son personnage, le Prince de Sagan, (nom beaucoup plus musical, d’apr├Ęs moi, que le sien). Le livre provoque des r├ęactions violentes et contradictoires : admiration pour la qualit├ę de l’├ęcriture d’une part, et indignation pour le d├ęveloppement des th├Ęmes encore tabou dans la soci├ęt├ę du temps, comme l’amour libre, l’alcool, l’amoralit├ę et l’immoralit├ę, etc. de l’autre. M├ęmorable est rest├ęe l’indignation de Fran├žois Mauriac, par exemple, catholique fervent, qui ├ęcrit un virulent article contre une auteure qu’il appelle « un charmant petit monstre de dix-huit ans », article qui aura des cons├ęquences inattendues pour son auteur, en contribuant amplement ├á la croissance des ventes du livre. C’est gr├óce ├á ce petit roman que Fran├žoise Sagan est aujourd’hui parmi les plus lus ├ęcrivains fran├žais (selon Wikipedia, il est inclus dans la liste des 100 livres fran├žais du si├Ęcle).

Tuesday, 3 October 2017

Ray Bradbury, "The October Country"

 – e-book

Read from September 1st to 27th 2017

My rating:  



It seems that Ray Bradbury tried his hand with gothic horror only twice: first in 1947, with Dark Carnival, and second, eight years later, with The October Country. After that he declared that he said all he had to say in the field, which is a pity for all the lovers of the genre, because his “saying” was very promising indeed.

The October Country is a collection of gothic and fantastic tales that could be regrouped by subject in three categories: physical and psychical flaws (The Dwarf, The Watchful Poker Chip of H. Matisse, Jack-in-the-Box, Skeleton, Touched with Fire, The Jar), aspects of death (The Next in Line, The Scythe, There Was an Old Woman, The Wonderful Death, The Cistern), and supernatural/ mythological beings (The Lake, The Emissary, The Crowd, The Small Assassin, Wind, Uncle Einar, Homecoming, The Man Upstairs).

Although the title of the book does not refer to a particular short story, links them all, sending them, together with the reader, in that faraway land where nothing is what it seems to be, that twilight zone briefly described in the motto:

... that country where it is always turning late in the year. That country where the hills are fog and the rivers are mist; where noons go quickly, dusks and twilights linger, and midnights stay. That country composed in the main of cellars, sub-cellars, coalbins, closets, attics, and pantries faced away from the sun. That country whose people are autumn people, thinking only autumn thoughts. Whose people passing at night on the empty walks sound like rain... 

Friday, 8 September 2017

Eugen Ionescu, „Nu”

 - ebook


Perioada lecturii: 31 octombrie – 1 noiembrie 2012

Votul meu:


├Än 1934, la trei ani dup─â volumul de versuri Elegii pentru fiin┼úe mici, apare cartea de (pseudo)critic─â literar─â Nu a t├«n─ârului Eugen Ionescu (cum ├«┼či ortografia pe atunci numele), la Editura Vremea, cu men┼úiunea: „Oper─â selec┼úionat─â ┼či publicat─â de Comitetul pentru premierea scriitorilor tineri needita┼úi, cu ├«mpotrivirea a doi din cei ┼čapte membri ai comitetului" (cei doi opozan┼úi fiind Tudor Vianu ┼či ┼×erban Cioculescu, iar ceilal┼úi membri Mircea Vulc─ânescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino ┼či Romulus Dianu). A┼ča cum afl─âm din postfa┼ú─â, volumul, „premiat dup─â aprinse dezbateri, nu a putut s─â apar─â la Funda┼úia pentru Literatur─â ┼či Art─â «Regele Carol II» ├«n colec┼úia inaugurat─â pentru tinerii scriitori, datorit─â ├«mpotrivirii directorului editurii, Al. Rosetti”.

Tonul t─âios, portretele mai mult dec├«t nefavorabile f─âcute ├«n mare vog─â pe atunci, dispre┼úul fa┼ú─â de cultura rom├ón─â ├«n general ┼či de critica rom├óneasc─â au st├«rnit numeroase controverse ┼či polemici ├«n via┼úa literar─â a vremii, pentru c─â, de! nimeni nu profet ├«n ┼úara lui, mai ales c├«nd afirm─â cu toat─â convingerea c─â Arghezi „se va dizolva ├«n uitare”, c─â Patul lui Procust va fi considerat de posteritate una dintre cele mai proaste c─âr┼úi ale vremii sale, c─â Eliade ├«┼či ├«ngroap─â, cu Maitreyi („o trist─â carte”), orice ambi┼úie literar─â va fi avut ┼či mai ales c─â Eugen Ionescu ├«nsu┼či va muri „f─âr─â s─â fi jucat vreun rol pe scena european─â”.

Structurat─â ├«n dou─â p─âr┼úi, opera este de fapt, a┼ča cum bine observa M. Vulc─ânescu, mai cur├«nd  o medita┼úie pe marginea limitelor actului critic dec├«t o lucrare critic─â propriu-zis─â. Mai mult dec├«t at├«t, este reconstruc┼úia unei epoci, v─âzut─â e drept, prin lentilele deformatoare (┼či adesea extrem de amuzante) ale unui copil teribil, care-┼či propune s─â zdruncine din temelii convingerile ├«n care s-au instalat confortabil contemporanii s─âi, d─âr├«m├«nd socluri, desacraliz├«nd mituri, sf─âr├«m├«nd picioarele de lut ale idolilor. Nu e de mirare, deci, c─â nu-ul s─âu hot─âr├«t ├«n fa┼úa unui Arghezi, a unui Ion Barbu sau a unui Camil Petrescu a st├«rnit aceea┼či indignare pe care o st├«rnesc ast─âzi a┼ča-zisele blasfemii ale lui Patapievici privitoare la Eminescu, mai ales ├«n contextul ├«n care entuziasmul necondi┼úionat al rom├ónului fa┼ú─â de tot ce e c├«t de c├«t lizibil l-a f─âcut ├«ntotdeauna s─â considere un afront personal ┼či un atac la adresa demnit─â┼úii na┼úionale orice critic─â a "clasicilor" (├«n via┼ú─â sau nu).

Partea I „demoleaz─â” cu satisfac┼úie r─âut─âcioas─â, dar ┼či cu un incontestabil talent combativ, crea┼úia celor trei ├«nc─â de pe atunci mon┼čtri sacri, folosind acela┼či ton olimpian pe care-l utilizase Titu Maiorescu ├«n celebrul articol „├Än contra direc┼úiei de ast─âzi din cultura rom├ón─â”.  

Lui Arghezi ├«i repro┼čeaz─â (poate nu at├«t de surprinz─âtor ├«ntr-o epoc─â ├«n care intertextualitatea, de exemplu, nu era ├«nc─â valorizat─â) c├«teva elemente care ├«l fac de fapt pe poetul Florilor de mucigai un precursor al poeziei postmoderne: utilizarea de imagini uzate ┼či a unui limbaj banal, varia┼úiunile pe aceea┼či tem─â, tratarea umoristic─â a ideilor grave (├«l consider─â un poet de poant─â, anecdotic ┼či de humor lexical si, pe de alt─â parte, plastic ┼či pitoresc”), prozaismul (ceea ce nume┼čte, cu un epitet plastic poate nedrept dar foarte inspirat, „epica mu┼čchiular─â”), concluzion├«nd c─â p─âcatele poeziei argheziene s├«nt simularea ┼či efectul melodramatic, retorismul ┼či facilitatea, ┼či prezic├«nd c─â opera sa se va dizolva ├«ntr-o dreapt─â uitare, ca ┼či aceea a lui Minulescu.

Nu recunosc lui Arghezi o schel─â, o vigoare intern─â, ci numai carnea puhav─â a unor cuvinte dezintegrate.

Nici fa┼ú─â de Ion Barbu nu este t├«n─ârul critic mai pu┼úin vehement, contest├«ndu-i cele dou─â principii care dup─â p─ârerea lui E. Lovinescu ┼či a lui George C─âlinescu erau definitorii pentru opera sa: tehnica asociativ─â, care pare ermetic─â dar care dezv─âluie doar un mecanism psihologic-inferior, instinctual, fiind un soi de ermetism psihologic bazat pe o serie de asocia┼úii subiective ├«n stil suprarealist, din care elimin─â ├«ns─â arbitrar (┼či sadic!) unele verigi, pentru a crea gratuit „dificult─â┼úi” cititorului; utilizarea lexicului pitoresc ┼či geografic pentru a crea „o eliberare din contingent”, care de fapt nu duce dec├«t fie la „o simpl─â evadare geografic─â” ca-n Isarl├«k, fie la o mascare ne├«ndem├«natic─â a circumstan┼úialului ┼či a accidentalului, ca s─â nu se vad─â c─â poezia dificil─â e ├«n fond facil─â, redus─â la niste m─â┼čti inventate de poet ca s─â acopere „un sertar cu morcov.”

Poezia lui Ion Barbu: pastel, nara┼úiune. Are calit─â┼úi de humor ┼či de badinaj. Din c├ónd ├«n c├ónd, cu ajutorul lui Paul Val├ęry, e ┼či metafizic. De obicei ├«ns─â se difuzeaz─â ├«n exterior.

├Än sf├«r┼čit, at├«t de l─âudatului roman al lui Camil Petrescu Patul lui Procust ├«i neag─â orice valoare literar─â, pe ideea c─â perspectiva narativ─â este unidimensional─â, c─â-i lipse┼čte orice coeren┼ú─â interioar─â ┼či c─â romancierul e mult prea influen┼úat de Proust, ├«n sensul c─â nu reu┼če┼čte s─â fie dec├«t „un Proust deficient” pentru c─â de┼či ├«i imprumut─â tehnica, metoda, asocia┼úiile, fraza, chiar ┼či cultul pentru neesen┼úial, r─âm├«ne prolix ┼či relaxat, dezorganizat ┼či fragmentar:

Influen┼úa lui Proust este at├ót de cov├ór┼čitoare, ├«nc├ót originalitatea Patului lui Procust const─â aproape numai ├«n deficien┼úe, ├«n aplicarea gre┼čit─â sau neizbutit─â a metodei proustiene.

Partea a doua, intitulat─â „Fals itinerar critic” porne┼čte de la premisa c─â orice critic─â este inutil─â de vreme ce poate demonstra cu u┼čurin┼ú─â c─â aceea┼či oper─â are sau nu valoare literar─â. Pentru a ilustra aceast─â idee a „identit─â┼úii contrariilor”, Ionescu face simultan o cronic─â pozitiv─â ┼či una negativ─â a romanului lui Mircea Eliade, Maitreyi. Cronica pozitiv─â pune ├«n eviden┼ú─â, ├«n termeni suspect de elogio┼či, farmecul unei tr─âiri inefabile, care ar contrazice acuza┼úia de romantism ┼či facilitate pe care i-au adus-o unele guri rele, romantism ┼či facilitate care s├«nt perceptibile doar ├«n anecdota c─âr┼úii, nu ├«n tr─âirea interioar─â; cititorul s-ar afla, afirm─â criticul ad-hoc ├«n fraze admirativ lirice, ├«n fa┼úa unui roman clasicist, cu accente tragice, cu o gradare a intensit─â┼úii ├«n primele patru p─âr┼úi ┼či lini┼čtirea apelor ├«n a cincea parte, ca-n tragedii (s─â nu uit─âm c─â Allan moare ├«n prima variant─â a c─âr┼úii). Cronica negativ─â transform─â elogiul exagerat ├«n ironie mu┼čc─âtoare, ├«ntreb├«ndu-se ce l-a f─âcut pe Eliade s─â se apuce  de literatur─â dup─â ce a afirmat sus ┼či tare c─â o dispre┼úuie┼čte, ┼či suspect├«ndu-l c─â nu s-a dus ├«n India, ci numai p├«n─â la Constan┼úa, de unde s-a ├«ntors dup─â un an, scriind Maitreyi ca o dovad─â – neconving─âtoare pentru cititori – c─â a fost acolo.

├Äntr-adev─âr Maitreyi este imitat dup─â romanele fran┼úuze┼čti, preromantice si exotice, de-acum o sut─â sau o sut─â dou─âzeci de ani, ├«n genul lui Bernardin de Saint-Pierre sau Chateaubriand.

Concluzia evident─â este c─â orice oper─â este subordonat─â prejudec─â┼úilor criticilor, stupizi prin defini┼úie (├«n sensul c─â meseria ├«i oblig─â s─â fie a┼ča) ┼či care se ├«mpart dup─â p─ârerea t├«n─ârului autor ├«n dou─â categorii: cei stupizi prin deformare profesional─â, ca ┼×erban Cioculescu, ┼či cei stupizi prin voca┼úie, ca Pompiliu Constantinescu. ├Än ambele cazuri, opera literar─â nu poate fi alterat─â de optica acestora:

Este revelator, mai cu seamă, faptul că putem dovedi orice. Acesta este semnul ineluctabil că ce spune criticul nu este adevărat. Nu se poate dovedi decât ceea ce nu este adevărat.

Dincolo de observa┼úiile critice (uneori ├«ndrept─â┼úite, alteori nu) cu privire la scriitorii interbelici, r─âm├«ne dorin┼úa autorului de a ridica ┼čtacheta literaturii noastre ┼či asta printr-o analiz─â intransigent─â (pentru c─â "indulgen┼úa e o la┼čitate"), care s─â aleaga doar operele originale, nu imita┼úiile dup─â Occident (un secol dup─â Maiorescu literatura rom├ón─â avea aceea┼či problem─â, se pare), ├«n ciuda vremelniciei sistemelor de valori ┼či a modelor literare, dar mai ales ├«n ciuda circumstan┼úelor istorice, care ne-au for┼úat s─â r─âm├«nem "o rud─â s─ârac─â a intelectualit─â┼úii europene".

Dincolo ┼či de aceast─â dorin┼ú─â r─âm├«n c├«teva caracteriz─âri fulgurante, savuros r─âut─âcioase, cu at├«t mai mult cu c├«t distan┼úa ├«n timp a m─ârit ├«n loc s─â scad─â (cum prevedea autorul lor) imaginea personalit─â┼úilor ├«ncondeiate: Mircea Eliade, "papinu┼ú─â" (din cauza asem─ân─ârii cu G. Papini), care e „uneori inteligent”,  ┼×erban Cioculescu, care  ├«┼či poart─â „numele ag─â┼úat de b─ârbie”, Emil Cioran „(din Sibiu)”, care „se complace ├«n disperare”, Mircea Vulc─ânescu, care  „m─ân├«nc─â ┼čapte pr─âjituri”, sau Nicolae Iorga, a c─ârui „bufonerie de un ridicol interplanetar [...] cap─ât─â ├«nalte semnifica┼úii na┼úionale”.

Chiar dac─â profe┼úiile de care vorbeam la ├«nceput nu s-au adeverit (├«nc─â!), opera spune c├«teva adev─âruri usturatoare despre literatura rom├ón─â ┼či mai ales despre cei care ar trebui s─â-i dirijeze valorile, criticii literari. Dar p├«n─â la urm─â, autorul ├«nsu┼či o recunoa┼čte, superficialitatea este condi┼úia rom├ónismului, cu care se identific─â ├«n final cu un soi de resemnare aproape voioas─â:


...d-voastr─â sunte┼úi vinova┼úi, ├«n sf├ór┼čit, de faptul c─â nu am o solid─â cultur─â humanistic─â, de faptul c─â nu citesc c─âr┼úile dec├ót cu efort, f─âr─â voluptate ┼či numai ca s─â fiu informat; de faptul c─â m─â condamna┼úi la facilitate pentru c─â nu este necesar s─â m─â des─âv├ór┼česc prea tare, pentru a str─âluci ├«n cultura rom├óneasc─â. Cu alte cuvinte nu ┼úiu s─â fiu grav ┼či nici nu a┼č putea, de vreme ce fac parte, de bine, de r─âu, din cultura rom├óneasc─â.

Thursday, 31 August 2017

Adriana Georgescu, „La ├«nceput a fost sf├ór╚Öitul”

 – e-book. Prefa╚Ť─â de Monica Lovinescu


Perioada lecturii: 11 – 17 august 2017

Votul meu:


Libertatea nu este decît un trandafir albastru

├Äntr-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici ├«n 1998 si preluat de RADOR aici, Adriana Georgescu m─ârturisea c─â a scris La ├«nceput a fost sf├ór╚Öitul ├«n primul r├«nd din disperare. Disperarea de a vedea indiferen╚Ťa Vestului la nedrept─â╚Ťile care loviser─â Rom├ónia ╚Öi de a asista la apatia cu care erau primite informa╚Ťiile despre ├«nc─âlcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu a╚Ö ad─âuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani s─â suporte tortura ├«nchisorii f─âr─â sa se lase dobor├ót─â, ╚Öi mai apoi s─â fac─â parte activ─â din Rezisten╚Ťa rom├óneasc─â at├«t ├«n ╚Ťar─â c├«t ╚Öi ├«n str─âin─âtate, chiar ╚Öi atunci c├«nd cauza p─ârea (era!) definitiv pierdut─â.

Este o alt─â dovad─â a superficialit─â╚Ťii vremurilor „foiletonistice” (ca s─â ├«mprumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le tr─âim faptul c─â autoarea este a╚Öa de pu╚Ťin cunoscut─â, at├«t la noi, c├«t si ├«n str─âin─âtate: nimic despre ea ├«n Wikipedia (care ├«i dedic─â, desigur, o pagin─â lui Adrian copilul minune) ╚Öi doar c├«teva r├«nduri ├«n Enciclopedia Rom├óniei. Eu ├«ns─âmi am dat peste numele ei din ├«nt├«mplare, citind un interviu al Monic─âi Lovinescu care mi-a trezit interesul. C├«nd am reg─âsit-o men╚Ťionat─â ├«n cartea lui Dan C. Mih─âilescu, Castelul, biblioteca, pu╚Öc─âria (de citit, neaparat) am citit cu aviditate cele scrise despre ea, dar nu mi s-a p─ârut destul.

╚śi aceasta pentru c─â via╚Ťa ╚Öi opera Adrianei Georgescu s├«nt mai mult dec├«t remarcabile, s├«nt exemplare. ├Än 1943, nu era dec├«t o foarte t├ón─âr─â avocat─â, care scria cronici de film ╚Öi nu ╚Ötia mai nimic despre politic─â. Cinci ani mai t├«rziu era considerat─â de Securitate inamicul public num─ârul 1 ╚Öi a trebuit s─â p─âr─âseasca pe ascuns ╚Ťara, dar nu a renun╚Ťat niciodat─â la  lupt─â. Ajuns─â, dup─â cum ├«╚Öi aminte╚Öte Monica Lovinescu ├«n Prefa╚Ť─â, ├«n Parisul anului 1948, Adriana ├«mpreun─â cu ceilal╚Ťi exila╚Ťi au continuat s─â pledeze pentru eliberarea Rom├óniei ├«ntr-un ora╚Ö vag ostil, pentru c─â era plin de „intelectuali marxi╚Öti, marxizan╚Ťi, marxieni, comuni╚Öti, tovar─â╚Öi de drum ╚Öi de ideologie pentru care Moscova era un fel de Mecc─â a antifascismului” ╚Öi pentru care a spune ceva despre Est ├«nsemna a fi calificat drept fascist.

├Än acel ora╚Ö care prefera s─â ├«nchid─â ochii pentru a-╚Öi p─âstra intacte iluziile se hot─âr─âsc Adriana Georgescu ╚Öi Monica Lovinescu, dup─â lungi discu╚Ťii prin cafenelele din St. Germain-des-Pr├ęs, s─â lucreze ├«mpreun─â la un document care s─â denun╚Ťe iadul comunist: Adriana s─â-╚Öi scrie povestea pe care Monica s─â i-o traduc─â ├«n francez─â au fur et ├á mesure. Deja, ├«n calitate de membr─â a partidului liberal ╚Öi de secretar─â a generalului R─âdescu, autoarea participa la diverse ├«ntruniri de sensibilizare a Occidentului, ╚Öi depunea m─ârturie despre ororile pe care le tr─âise de c├«te ori avea ocazia, ca ├«n procesul intentat lui Renaud de Jouvenel pentru cartea sa L’lnternationale des Tra├«tres, unde, atunci c├«nd judec─âtorul i-a ├«ntrerupt depozi╚Ťia cu observa╚Ťia  c─â nu i se pare c─â deten╚Ťia prin ├«nchisorile comuniste ar fi l─âsat urme asupra ei, t├«n─âra ╚Öi-a scos proteza pe care o purta de c├«nd ├«i fuseser─â sco╚Öi to╚Ťi din╚Ťii – f─âr─â anestezie – ├«n ├«nchisoare  ╚Öi a pus-o, f─âr─â un cuv├«nt, pe mas─â.

Publicat─â la Hachette, ├«n 1951, ├«n traducerea Monic─âi Lovinescu (care semnase cu pseudonimul Claude Pascal din team─â pentru mama ei, r─âmas─â ├«n ╚Ťar─â), cartea nu a avut, din p─âcate, ecoul a╚Öteptat ╚Öi meritat. Si totu╚Öi, ea nu este numai un important document istoric, aduc├«nd m─ârturie despre anii aceia tulburi pe care comuni╚Ötii i-au falsificat at├«t de bine ├«nc├«t pentru noi p├«n─â ╚Öi azi continu─â s─â r─âm├ón─â suspenda╚Ťi nebulos undeva ├«ntre fic╚Ťiune ╚Öi realitate, ci ╚Öi o oper─â literar─â de un talent incontestabil, prin reconstituirea plin─â de pitoresc a unei societ─â╚Ťi pierdute pentru totdeauna, ├«ntr-un stil care ├«mbin─â nea╚Öteptat burlescul, satira acerb─â ╚Öi observa╚Ťia lucid─â.

Evenimentele, prezentate dintr-o tripl─â perspectiv─â: de ╚Öef─â de cabinet a generalului R─âdescu, de de╚Ťinut politic ╚Öi de membr─â a Rezisten╚Ťei rom├óne╚Öti, ofer─â o viziune de ansamblu a societ─â╚Ťii de atunci, de la p─âtura cea mai ├«nalt─â la cea  mai umil─â.

Ca ╚Öef─â de cabinet, Adriana are prilejul s─â-i cunoasc─â ├«ndeaproape pe comuni╚Ötii „de vaz─â” ai momentului: un Emil Bodn─âra╚Ö care ├«ncearc─â s-o atrag─â ├«n partid ╚Öi apoi recurge la amenin╚Ť─âri voalate pe care la ├«nceput t├ón─âra nu le ia ├«n seam─â, fiind ferm convins─â c─â „(r)─âzboiul se va ├«ncheia, ru╚Öii vor p─âr─âsi ╚Ťara noastr─â ╚Öi, f─âr─â sprijinul lor, e sigur c─â nici un vot la o mie de aleg─âtori nu vor ob╚Ťine comuni╚Ötii”; un Petru Groza, ╚Ť─âr─ânos, parvenit ╚Öi slugarnic, care a f─âcut avere de pe urma persecut─ârii evreilor ╚Öi a rela╚Ťiilor cu comuni╚Ötii ╚Öi al c─ârui principal titlu de glorie „este o lun─â petrecut─â ├«n ├«nchisoare, de unde a ie╚Öit gra╚Ťie interven╚Ťiei lui Iuliu Maniu”; ├«n sf├«r╚Öit, o Ana Pauker cu privirea posomor├«t─â ╚Öi un Gheorghiu-Dej cu „ochi inteligen╚Ťi ╚Öi o fa╚Ť─â deschis─â”. Mai apoi va  asista neputincioas─â la preluarea brutal─â a puterii de c─âtre comuni╚Öti, care nu se sfiesc nici s─â trag─â ├«n mul╚Ťimea care c├«nta imnul regal (├«nvinuind mai apoi guvernul pentru masacru) nici s─â falsifice alegerile:

„Teohari Georgescu ╚Öi comitetul central al P. C. s-au dus la ambasada sovietic─â spre a-l pune lui Kaftaradze aceea╚Öi ├«ntrebare telegrafiat─â de prefec╚Ťii din provincie: „Opozi╚Ťia ob╚Ťinut majoritate de 80%. Ordona╚Ťi telegrafic ce e de f─âcut”. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat: voturile opozi╚Ťiei trebuie s─â fie trecute pe seama coali╚Ťiei guvernamentale ╚Öi vice-versa.”

Fresca ororilor (╚Öi acesta este marele farmec al c─âr╚Ťii, aceast─â original─â ├«mpletire de grotesc ╚Öi pitoresc) este umanizat─â de detalii nea╚Öteptate, care odihnesc privirea cititorului f─âc├«ndu-l s─â uite pentru o clip─â ansamblul de co╚Ömar pentru a savura mici scene umoristice, satirice, picare╚Öti: o imagine de un tragi-comic savuros este aceea a defil─ârii femeilor-soldat ruse ├«n uniforme ├«mpodobite cu tot felul de articole de ├«mbr─âc─âminte inedite (pr─âzi de r─âzboi, desigur), ca jupoane, c─âm─â╚Öi de noapte sau chiar sutiene purtate pe deasupra vestonului:

„Inima mi se str├ónge brusc ╚Öi uit de armata care jefuie╚Öte ╚Öi fur─â ca s─â nu mai z─âresc dec├ót aceste femei st├óngaci de cochete, ├«ncerc s─â-mi imaginez via╚Ťa lor, hainele pe care le-or fi purtat ├«nainte de a fi ├«mbr─âcat uniforma”

...sau ironia ├«nduio╚Ö─âtoare a unei ├«nt├ómpl─âri care ar putea oric├«nd servi ca material pentru  un banc politic:

„├Än fa╚Ťa sediului P.p. din cartier o femeie foarte b─âtr├ón─â prive╚Öte ├«n vitrin─â uni mare portret al lui Stalin. ├Äl ├«ntreab─â pe un b─ârbat care iese de la sediu:
— Spune-mi, maic─â, cine e?
Ca ni╚Öte autentici gur─â-casc─â, ne oprim cu to╚Ťii ca s─â auzim r─âspunsul.
— E Stalin, r─âspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nem╚Ťi din ╚Ťara noastr─â.
— Dumnezeu s─â-l binecuv├ónteze, spune b─âtr├óna. C├ónd o s─â-l goneasc─â ╚Öi pe ru╚Öi?”

Ca de╚Ťinut─â politic─â, Adriana este printre primele victime ale cruzimii inimaginabile a tor╚Ťionarului Alexandru Nicolschi, pe care-l numeste „omul-╚Öobolan” ╚Öi care va deveni autorul experimentului Pite╚Öti. Interogatoriile, b─ât─âile, farsa procesului, condi╚Ťiile mizere de deten╚Ťie ╚Öi ororile din spitalul ├«nchisorii, unde opera╚Ťiile se fac pe viu iar transferul ├«n salonul de contagioase este o m─âsur─â disciplinar─â, s├«nt din nou contrabalansate de portretele vii ale de╚Ťinutelor de drept comun, hoa╚Ťe, prostituate, uciga╚Öe care tr─âiesc ├«ntr-o lume subteran─â, dar la fel de bine organizat─â ca societatea „normal─â”.

„Hoa╚Ťele cele mai stimate sunt cele care au mai mul╚Ťi ani de ├«nchisoare la activ ╚Öi au reu╚Öit mai multe evad─âri. Hoa╚Ťele de m─ârun╚Ťi╚Öuri sunt considerate diletante. ├Än ├«nchisoare, ele sunt sclavele hoa╚Ťelor de carier─â, care le numesc „pi╚Ö─âcioase”. G─âin─âresele le fac patul celorlalte hoa╚Ťe, le spal─â rufele ╚Öi asigur─â „corvoada c─âld─ârilor” ├«n locul lor. Nu viseaz─â dec├ót un singur lucru: s─â intre ├«n carier─â adev─ârat─â. C├ónd ies din ├«nchisoare, se duc la una din adresele indicate de o hoa╚Ť─â pe care au servit-o ╚Öi ├«╚Öi ├«ncep ucenicia; ele numesc asta „a merge la ╚Öcoal─â”.”

├Än sf├«r╚Öit, amintirile din perioada ├«n care a fost membr─â activ─â a Rezisten╚Ťei, ar putea constitui o dovad─â c─â rom├ónul poate avea coloan─â vertebral─â, de vreme ce, de╚Öi mai t├«rziu ╚Ťara noastr─â a fost printre cele mai apatice ├«n ceea ce prive╚Öte revolta ├«mpotriva comunismului, ├«n primii ani activitatea clandestin─â rom├óneasc─â a fost printre cele mai efervescente din Blocul de Est. O ├«ntreag─â organiza╚Ťie subteran─â tip─ârea ╚Öi ├«mp─âr╚Ťea manifeste, ├«i camufla pe cei c─âuta╚Ťi de KGB ╚Öi ├«n general ├«ntre╚Ťinea speran╚Ťa unei reveniri la normal. ├Än peregrin─ârile prin casele unde se ascundea de Securitate, Adriana d─â peste tot felul de oameni curajosi, de la mama care o ascunde chiar ╚Öi de copiii ei care n-ar ezita s-o p├«rasc─â la ╚Öcoal─â (╚Öi care-i poveste╚Öte cum fiul ei de ╚Öapte ani a ├«ntrebat-o dac─â z├«nele din poveste s├«nt reac╚Ťionare), la intelectualii care tr─âiesc din traduceri pe care le semneaz─â al╚Ťii pentru c─â numele lor nu e de origine s─ân─âtoas─â sau la ofi╚Ťerul care, revenit din Rusia dup─â ce fusese luat prizonier la Ia╚Öi imediat dup─â armisti╚Ťiu, m─ârturise╚Öte c─â s-a ├«nscris ├«n partid dup─â doi ani de lag─âr de fric─â s─â nu moar─â ├«n infernul de acolo, dar c─â acum ├«i este ╚Öi mai fric─â:

„— Mi-e fric─â de responsabilul politic al unit─â╚Ťii, care s-a ├«nscris ├«n partid ├«naintea mea. Lui ├«i e fric─â de mine fiindc─â sunt un fost prizonier din Rusia. Am├óndurora ne e fric─â de comandantul unit─â╚Ťii, iar comandantului ├«i e fric─â de noi. ╚śi mai ales ru╚Öine. A╚Ťi v─âzut cum ├«i privesc oamenii pe ofi╚Ťerii din divizia comunist─â? Cu ce dispre╚Ť?”

Dup─â o prim─â ├«ncercare de p─âr─âsire a ╚Ť─ârii neizbutit─â pentru c─â a coincis cu abdicarea regelui, autoarea reu╚Öe╚Öte s─â plece ├«n 1948. Un prieten „ilegalist” ├«i d─âruie╚Öte una dintre parolele de care se folosiser─â ├«n activitatea lor clandestin─â, „Niciodat─â trandafirii n-au fost at├ót de alba╚Ötri”:

„— ... De acum ├«nainte, nimeni nu o va mai folosi aici. ├Ä╚Ťi apar╚Ťine. Dac─â o aud vreodat─â, voi ╚Öti c─â a╚Ťi ajuns cu bine, ├«n cealalt─â parte a lumii.
╚śi, deschiz├ónd u╚Öa:
— ╚śi ├«ntorce╚Ťi-v─â repede pentru ca trandafirii s─â ├«nceteze ├«ntr-o zi s─â mai fie alba╚Ötri, nu-i a╚Öa copii?”


Din p─âcate, trandafirii au ├«ncetat s─â mai fie alba╚Ötri abia ├«n 1990, c├«nd Adriana, revenit─â cu at├«tea speran╚Ťe ├«n Rom├ónia, a aflat repede in Pia╚Ťa Universit─â╚Ťii c─â n-au facut dec├«t s─â capete culoarea ro╚Öie a altui partid „eliberator”: FSN aka PSD...