Saturday, 8 October 2016

Lucian Boia, "Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe)"



 – Humanitas, București 2016 ISBN 978-973-50-5278-2 ; 230 pagini



Perioada lecturii: 22 septembrie – 4 octombrie 2016

Votul meu : 4/ 5 stele


Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. (...) „Binele public” este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești.


Mai mult decît atît, aș spune eu: pentru majoritatea românilor, nimic nu e mai presus de „binele personal”, iar orice preocupare (a altora, evident) pentru „binele public” este privită cu uimire, atunci cînd nu este luată de-a binelea în rîs. De aceea, sînt cîțiva ani buni de cînd nu mai împărtășesc mirarea lui Lucian Boia privind modul de gîndire pînă și al unor respectabili intelectuali români, pentru că, pe de o parte, intelectualitatea românească are o lungă tradiție în a sta (oarecum) drept și a judeca strîmb (apogeul constituindu-l nu comunismul, în care aveau măcar scuza constrîngerii, ci (in)glorioasa perioadă interbelică), iar pe de altă parte de cîte ori nu au sacrificat și ei binele public pentru cel personal. Așa se face că, auzind vara asta de la o persoană de altfel dragă mie panseul „Nu contează cine e la putere atîta vreme cît ne dă”, am zîmbit detașat și fără indignarea de anțărț, cînd o asemenea afirmație m-ar fi trimis la război cu toată lumea aia care consideră că i se cuvine să i se dea. Dovadă, probabil, că m-am învățat în cele din urmă cu ideea că aceasta e Românica noastră de azi care, așa cum observă just autorul, dacă se va schimba vreodată nu va fi din interior, cum nici cea de ieri și de alaltăieri nu s-a schimbat din interior, ci sub presiunea unor forțe mai presus de ea:


Rămîne să sperăm că istoria ne va fi în continuare aliată. Odată ce am intrat în logica unei democrații de tip occidental, s-ar putea ca mecanismul acesta să se dovedească mai puternic decît inerțiile noastre.




Inerțiile noastre, cum inspirat le numește Lucian Boia în Strania istorie a comunismului românesc, au fost cele care au condus la instaurarea comunismului în țara  în care era cel mai puțin reprezentat (unde țăranilor le cam lipsea spiritul colectivist al țăranului rus, unde muncitorii, putini, erau cam indiferenți la propaganda partidului și unde intelectualii erau cam cuceriți de extrema dreaptă): vreo mie de membri în 1944 la noi (majoritatea nici măcar români get-beget), spre deosebire, să zicem, de Ungaria (30 000) sau Cehoslovacia (80 000).

Întregul studiu este construit în jurul acestor curiozități care arată cît sîntem de altfel într-o lume departe de a fi, totuși, uniformă: creșterea numărului membrilor de partid de 800 de ori în patru ani („O societate considerată aproape imună la comunism a devenit brusc foarte receptivă.”); urmărirea fidelă a modelului sovietic într-una din țările care i-a iubit cel mai puțin pe sovietici; deschiderea spre Occident în ciuda acestei fidelități; schimbarea de regim cea mai violentă în ciuda lipsei aproape totale de rezistentă politică și înlocuirea spectaculoasă a comunismului cu… comunismul.

După rapida si completa implantare a comunismului, România devine în scurt timp „mai sovietică decît sovieticii” în mai toate domeniile: colectivizarea – unde numai România si Albania au preluat strict modelul sovietic, unele țâri comuniste păstrînd anumite forme de proprietate (Ungaria si Polonia au oprit colectivizarea după 1956, RDG, Cehoslovacia si Bulgaria au tolerat loturi individuale); lipsa totală a economiei de piață; favorizarea industriei grele, mai ales oțelul; crearea de ingineri pe bandă rulantă (dacă în URSSS erau cam jumătate din numărul absolvenților, la noi ajunseseră să fie în proporție de 68,8%).


De remarcat totuși un paradox. Reclădindu-și societatea – atît de servil – după modelul sovietic, românii n-au ajunsa să-și și simpatizeze marele vecin. (...) România s-a sovietizat masiv, dar s-a dovedit impermeabilă la rusificare. Cum s-ar spune, comunismul sovietic, de cea mai pură ortodoxie, a fost tradus din rusește în românește.


Pînă și ceaușismul, oricît de mult ar părea că seamănă cu stalinismul prin cultul personalității, prin cîrmuirea împreună cu familia se apropie mai mult de aspectul dinastic asiatic. De asemenea metoda de guvernare nu mai e teroarea, ci urmărirea metodică.

Înlăturarea terorii a dus de altfel la idealizarea deceniului al șaselea, mai ales că a fost încurajată criticarea „obsedantului deceniu”, iar prin reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu se dădea o lovitură de imagine lui Dej din care Ceaușescu ieșea prin comparație avantajat. Scriitorii au folosit tema anilor ’50, dar nu aveau voie să critice prezentul. Cum bine observă autorul, nu a existat la noi decît anemic o rezistență prin cultură:


E de reținut că, spre deosebire de majoritatea celorlalte țări comuniste (începînd cu Uniunea sovietică), nu a existat în România o literatură subterană, clandestină, fenomenul numit „samizdat”. Scriitorii au fost pînă la urma piesă a sistemului, cu un rol-cheie în dialogul (atît cît era) dintre Putere si societate. Chiar si cei mai îndrăzneți au jucat, cu voie sau fără voie, un rol util: mimarea libertății.


De altfel, atrage atenția Lucian Boia, deși se spune că libertățile abia dobîndite prin anii ’60 au început să fie retrase începînd cu 1971 („tezele din iulie”), îngrădirile încep de fapt încă din 1968, odată cu răspunsul la intrarea Rusiei în Cehoslovacia, căci Ceaușescu nu era pentru „primăvara” pragheză ci doar împotriva amestecului Rusiei. Ba chiar mai devreme, dacă luăm în considerare legea antiavort.

Din afară însă nu se vedea așa. Încă din 1964, cînd își proclamă independenta si se deschide spre Occident, România devine, altă bizarerie, unul dintre actorii principali ai politicii internaționale, iar cu luarea de atitudine din 1968 își reafirmă spectaculos independența față de blocul comunist. Ea devine veriga dintre Occident si URSS, dintre URSSS si China, dintre Israel si țările arabe (în timpul războiului de 6 zile e singura țară comunistă care nu rupe relațiile diplomatice cu Israelul). Si ce altă țară comunistă se poate lăuda cu vizite de răsunet ca a generalului Charles de Gaulle, ca a lui Richard Nixon sau a lui Gerald Ford, ca să nu mai vorbim de cea a lui Ceaușescu la Casa Albă si la palatul Buckingham?

Tot în categoria bizarului se înscriu si obsesiile arhitecturale si istorice ale lui Ceaușescu. Ideea de a schimba fața țării i-a venit se pare cîrmaciului după cutremurul din 1977, cînd privind la ruine, a avut o epifanie: „Daca demolăm tot Bucureștiul, va fi frumos!” și așa a început războiul împotriva vechilor alcătuiri urbane. 29 de orașe au fost reclădite în proporție de 85-90%. Printre ele și orașul meu natal, Piatra Neamț. Și ca să vedeți că nici după aproape treizeci de ani admirația pentru primul arhitect al tării nu s-a stins, e de-ajuns să vă descriu reacția indignată a unor cunoștințe ale mele la eforturile de schimbare a feței orașului din ultimii ani, văzute ca o criminală deranjare a coerenței arhitecturale anterioare. Care coerență, bre, a blocurilor cenușii lăbărțate în tot orașul? A străzilor înguste sufocate de trafic? A trotuarelor devenite locuri de parcare ad-hoc? Dar cum spuneam, de ce-mi bat capul?

Cu același entuziasm s-a dărîmat și reconstruit istoria noastră, ca să se conformeze cu mîndrie celor patru criterii favorizate de comunism (și apărate cu patos și fără teama de ridicol chiar și azi): vechimea (căci o știm cu toții, nu e popor mai vechi în Europa ca al nostru), unitatea („suntem aici de două mii de ani” sau cam așa suna versul acela repetat pe la fiecare montaj literar și artistic), continuitatea (după retragerea romană în sec. al III-lea ne-am încăpăținat să rămînem, afirmă cu umor involuntar dar cu toată autoritatea științifică bine-cunoscută Programul Partidului din 1974, un „stat neorganizat”), ca să nu mai vorbim despre lupta pentru independență (ca trestia ne-am împotrivit constant furtunilor, după cum se știe).

Aceste aspecte si altele (ca legea avortului, sau subordonarea bisericii ortodoxe, sau plătirea datoriei externe prin înfometarea populației) au condus spre deznodămîntul la fel de straniu, măcar prin greutatea de a-i da un nume, din 1989, și care autorul susține că a fost în același timp o revoltă populară („Au ieșit în stradă, primejduindu-și libertatea și chiar viața, sute de mii de oameni. Nimeni n-ar fi putut să-i împingă dacă ei n-ar fi fost gata să o facă.”), o lovitură de stat (comuniștii din eșalonul doi, marginalizați pînă atunci, au preluat puterea) si o revoluție (transformările care au început atunci au condus la România de astăzi care nu mai arată la fel ca aceea din 1989).

Ce a urmat știm cu toții: regimul Iliescu, care, cu ajutorul mass mediei a băgat în capul românilor tot felul de prostii, de la năvălirea iminentă a moșierilor, la pericolul legionarilor din Piața Universității, de la discreditarea regelui la cultivarea antipatiei fată de PNȚ (ceea ce a făcut ca acesta să dispară practic de pe scena politică după eșecul Convenției Democrate) și la respingerea în general a tuturor acelora care „n-au mîncat salam cu soia” („de remarcat componenta frecvent ’alimentară’ a imaginarului românesc” ).

Închid cartea în timp ce-mi răsună în minte, dezolant de definitive, necruțător de adevărate, cuvintele lui Lucian Boia: „ne tragem din comunism”. Nu pentru că ne-am născut în acea perioadă, ci pentru că l-am îmbrăcat servil deși am văzut că nu era croit pe măsura noastră, l-am încheiat pînă sus chiar dacă ne strîngea de gît, iar acum s-a lipit de noi ca a doua piele. Și nici măcar nu avem scuza de a fi fost orbiți de strîmbele lui idealuri, doar cuceriți de proastele sale năravuri:


Ne tragem din comunism: incomparabil mai direct decît din daci și din romani, și mai substanțial decît din perioada interbelică, pe care ne place atît de mult s-o invocăm ca punct de plecare imaginar, într-o istorie din care paranteza comunistă ar fi dispărut ca prin farmec. Adevărul este că sîntem o altă Românie decît România de dinainte de comunism. Comunismul a distrus enorm și a clădit enorm. Marca pe care a lăsat-o e mai adînc întipărită decît întreaga istorie anterioară.
Desigur, și din comunism se putea ieși mai bine sau mai rău. Românii au „ales” să iasă în varianta cea mai rea, tocmai fiindcă au ezitat mult timp să facă pasul decisiv, pentru a trece hotărît la alt tip de economie și de societate. Au sperat că vor păstra și în capitalism unele dintre „avantajele” comunismului. S-au temut de impactul brutal al unei societăți deschise. Dar, pînă la urmă s-a consumat si „tranziția” și sîntem astăzi în măsură să apreciem rezultatele. Nu sînt chiar de natură să ne încînte.

No comments:

Post a Comment