Friday, 2 December 2016

Pascal Quinard, "Sexul și spaima"

 - ebook



Perioada lecturii: 5 octombrie  – 29 noiembrie 2016

Votul meu:



În excelentul său articol Le texte littéraire, la lettre et l’image selon Pascal Quignard, Olivier Sigrist atrage atenția asupra faptului că este important să ne amintim, atunci cînd îl citim pe Quignard, că acesta se consideră un reprezentant al retoricii speculative, cea care opune relației filosofice cunoaștere/ rațiune dihotomia metaforă/ logos. Scriitorul, crede el, se situează cel mai aproape de nașterea logosului, opunînd cuvintelor, simple veșminte disimulatoare, nuditatea înspăimântătoare a limbajului: „Ce que son écriture tente de dessiner est cet écart entre la chose à jamais perdue et le langage, écart entre la chose du sexe et la sexualité organisée par le discours. Il nous en fait saisir la réalité en débusquant le transport constant des mots, des lettres.”

Precizare care adaugă o a doua interpretare temei enunțate succint de titlu, ce părea să se refere doar la efectele pe care le are sexul asupra psihicului începînd cu civilizația romană, unde el se definește în special în raport cu moartea, a cărei fascinație meduzantă (și să nu uităm că fascinatio provine din fascinus, traducerea latinească a grecescului phallos) încearcă s-o eludeze privind-o numai cu coada ochiului. Potrivit acestei a doua interpretări, eseul Sexul si spaima propune de asemenea o privire metaforică spre originea limbajului, după cum o anunță, dealtminteri, o metaforă (deocamdată) criptică din Avertisment:

Fascinația este percepția unghiului mort al limbajului. Iată de ce această privire este întotdeauna laterală.


Triada sexualitate – spaimă – moarte s-ar suprapune astfel, în mod subtil, peste o alta, cuvînt – metaforă – limbaj, căci atitudinea față de sexualitate a romanilor nu numai că a creat cuvinte noi, dar a schimbat adesea și sensul cuvintelor existente. Foarte superstițioși, romanii se înconjurau de interdicții și credeau în prevestiri, fiind obsedați mai ales de invidia, de deochi. Omul era bărbat doar în stare de erecție, iar spaima de impotență era obsesivă. A lor taedium vitae („sila de viață") care i-a fascinat atîta pe moderni, era provocată de vlăguirea falusului. Priapeia, ceremonie celebră prin indecențele rituale (ludibrium-ul), care se manifesta prin cântece licențioase (fescenine), era modul lor de apărare, prin agitarea „unui fascinus uriaș spre invidia universală.”

Așadar fascinus-ul, deși traduce grecescul phallos, nu mai are sensul de „organ sexual bărbătesc” ci devine un atribut al zeilor, capabil să pună în pericol, cum vom vedea, ordinea statutară a societătii romane. Mai mult, fascinus aparține aceleiași familii de cuvinte ca și fascinatio (care ar traduce fascinația feminină în fata erecției masculine concretizată în mitul lui Psyche și al lui Eros), fascis (din care se va forma cuvîntul fascism) și fascia (sutien).

Schimbarea sensului cuvintelor s-ar putea explica prin schimbarea atitudinii față de sex, erotismul vesel al grecilor transformîndu-se, în timpul domniei lui August, în „melancolie înspăimântată”, atitudine care, spune autorul, s-a propagat până la noi. La antici nu exista distincția între homosexualitate și heterosexualitate (cuvinte care apar de altfel abia în 1869, respectiv 1890), ci doar între activitate și pasivitate, opunînd falusul (fascinus) tuturor orificiilor (spintrias). Pentru greci, actul pederastic era un ritual de inițiere socială bazat pe distincția gineceu/ polis: rolul femeilor, care era să stea acasă si să crească copiii se încheia pentru băieți cînd aceștia atingeau vîrsta pre puberală; atunci ei erau preluați de către bărbați, care le deveneau mentori în trecerea de la pasivitate la activitate: sodomizarea (tradusă în latinește prin inspirare!) transmitea copilului virilitate, iar „inspiratorul” îi răsplătea supunerea inițiindu-l în arta vânătorii și a războiului și în universul cultural.

Pentru romani însă familia era, ca să folosesc un vechi clișeu, „celula societății”, iar morala lor sexuală rigidă funcționa în interiorul acesteia, fiind guvernată de anumite legi statutare care cereau ca omul liber să nu fie niciodată pasiv, sclavul totdeauna, iar libertul să privească pasivitatea ca o datorie față de stăpânul sau:

Orice plăcere pusă în serviciul (officium, obsequium) celuilalt este josnică, și din partea unui bărbat constituie un indiciu al lipsei de virtus, de virilitate, deci de impotentia.

Relațiile sexuale ale romanilor nu erau prin urmare sancționate de păcat sau vinovăție, ci de „spaima statutară”, în sensul că valoarea lor depindea de statutul celui care-l performa: matroana, curtezana, cetățeanul, libertul sau sclavul. În acest context, cetatea romană s-ar putea defini prin trei cuvinte, din nou cu un sens diferit de cel actual: pietatea (pietas) masculină (devotamentul unilateral al fiilor pentru tați, care izvora din datorie, nu din iubire), castitatea (castitas) matroanelor (care nu însemna neprihănire ci protejarea descendenței familiale prin izolarea de adulter și de viol), și obsequium-ul sclavilor (respectul datorat stăpânilor, care se va transforma treptat în respectul cetățeanului pentru principe).

În anul 18 î. H., August proclamă lex Julia de adulteriis coercendis, care prevedea pedeapsa cu deportarea a matroanelor adultere (împăratul și-a trimis propria fiică în exil din acest motiv). Pînă atunci, o matrona care nu era însărcinată putea fi pedepsită cu moartea dacă întreținea raporturi sexuale cu un alt bărbat în afara soțului său, chiar dacă fusese vorba de un viol, dat fiind că descendența familiei devenea în urma acestui act incertă.

Căsătoria reproducea în acest caz pietas. Protecția (tectus înseamnă „acoperiș") soțului pentru copil, precum obsequium-ul copilului pentru tată, formează legăturile nereciproce ale căsătoriei și invită să fie „reproduse" numaidecât în pozițiile proprii „reproducerii" sexuale.

Fidelitatea nu izvora deci din iubirea între soți (de altfel sentimentele  sînt disprețuite iar cei care le proferă sînt exilați, ca Ovidiu), ci din dorința de a proteja „fiabilitatea spermei”, după expresia lui Sigrist. Un exemplu ilustrativ pentru această concepție îl găsim într-o piesă de Terențiu din anul 165 î. H. Eroina, Philumena, violată într-o noapte când se ducea la celebrarea misterelor, se mărită cu Pamphilus, care nu se culcă cu ea pentru că iubea o prostituată. Dîndu-și seama că este însărcinată, Philumena se teme să-i spună soțului, dar totul se termină cu bine cînd acesta descoperă că el fusese cel care o violase fără să știe cine e, în noaptea dinaintea căsătoriei lor. Iată un happy end, în sens roman, pentru că este „cast".

Această concepție se reflectă în arta antică, care era inspirată, după cum se știe, de chestiuni etice (și nu spunea Aristotel că morala apare în toata splendoarea ei fie înaintea punctului culminant, fie după deznodământ?), idealul ei de frumusețe constînd în surprinderea lui „psyche, expresia morală a sufletului, dispoziția psihică într-un moment crucial”. Un exemplu e oferit de Seneca-Tatăl, care povestește în Controversele sale cum pictorul Parrhasios din Efes, cumpărînd un sclav bătrân, l-a supus la chinuri ca să redea întocmai expresia lui Prometeu înlănțuit, într-un tablou comandat de cetățenii din Atena pentru templul zeitei:

„Captivul își dădea sfârșitul. Cu o voce pierită, bătrânul din Olint i-a spus pictorului din Atena:
Parrhasi, morior (Parrhasios, mor).
Sic tene (Rămâi așa).
Toată forța tabloului stă în această clipă.”

Ca  o paranteză, Parrhaios este considerat creatorul pornographiei, căci în jurul anului 410 BC a pictat-o goală pe tîrfa Theodoteea (pornographia = „tablou-de-prostituată"). Lucrările acestui pictor celebru în vremea sa (dar de la care nu a rămas posterității decît amintirea faptului că se adula singur, purtînd mantie de purpură și coroană de aur) l-au obsedat pe Tiberiu, urmașul la tron al lui August (și soțul repudiatei fiice a acestuia), care le colecționa mai ales pe acelea cu temă sexuală.

Două fresce celebre, cea din casa Dioscurilor și cea din casa lui Iason ilustrează magistral acest moment etic, pacea dinaintea furtunii, cînd o reprezintă pe Medeea chiar înainte de a-și ucide copiii. Quignard observă că deși două sînt interpretările posibile, una psihologică (conflictul interior între mama cuprinsă de milă și femeia dornică de răzbunare), cealaltă fiziologică (momentul în care în sufletul ei „se dezlănțuie furia irezistibilă, actul irezistibil, clipa irezistibilă a morții”), doar cea de-a doua este valabilă, pentru că e singura conformă cu interpretarea din tragedia lui Euripide: „dezintegrarea relației civilizate pornind de la pasiunea femeii pentru bărbat”. Aceeași interpretare o oferă și Seneca în Medeea lui, care se încheie cu declarația eroinei: Saevit infelix amor (O dragoste nefericită te duce la turbare).

Poate de aceea sentimentul era disprețuit de romani, care vedeau în iubire pasivitate și servitute, așa cum o demonstrează povestea lui Pompei, ajuns de rîsul lumii și pierzînd astfel puterea și războiul pentru că s-a îndrăgostit de propria soție, sau a Messalinei, care a șocat lumea nu pentru multele ei amoruri ci pentru că s-a îndrăgostit, a divorțat de soțul ei și i-a cerut iubitului să-și repudieze la rîndul lui soția, și mai ales a lui Ovidiu, exilat de August pentru că afirmase că voluptatea trebuie să fie reciprocă („Odi concubitus qui non utrumque resoluunt - Urăsc îmbrățișările în care nici unul, nici celălalt nu se dăruiesc”):

Ceea ce a scandalizat în cele trei cărți erotice ale lui Ovidiu (Amoruri, Arta iubirii, Heroides) este ideea de reciprocitate, ideea de a amesteca fidelitatea și plăcerea, matronatul și erosul, genealogia și senzualitatea, acea dominatio statutară a soției și servitutea sentimentală și nelegiuită a bărbatului (vir).


Întregul eseu este construit în jurul acestei atitudini particulare a romanilor fată de sex, pe care o pune în paralel cu evolutia limbajului, trecînd în revistă nu numai arta și obiceiurile timpului, ci și miturile. De exemplu, capul Meduzei cu limba scoasă seamănă cu sexul feminin, care provoacă starea de pietrificare (de erecție). Ca să nu fie meduzat, Perseu recurge la întoarcerea privirii – aversio (din care se va forma cuvîntul aversiune).

Mă opresc aici, oferind ca incitant la lectură un citat din capitolul final, care după ce face o sinteză a eseului, sugerează, în ultima frază, cea de-a doua cheie de lectură:

Am vrut să reflectez la opt particularități proprii percepției romane a lumii sexuale: fascinația (fascinatio) Fascinusului, ludibrium-ul propriu spectacolelor romane și cărților de satura, metamorfozele animale și opusul lor (romanele de antropomorfoză), înmulțirea geniilor și a zeilor intermediari în tripla anahoreză epicuriană, apoi stoică, apoi creștină, privirea dintr-o parte, laterală, apoi deprimată, interdicția felației și a pasivității, taedium vitae înclinând spre acedia, în sfârșit—transformarea castității (castitas), proprie matroanelor republicane, în abstinența masculină a anaho­reților creștini. Sunt toate acele cuvinte obscure care puțin câte puțin se elucidează prin spaimă.

No comments:

Post a Comment