Thursday, 16 February 2017

Doina Ruști, "Manuscrisul fanariot"

Polirom 2015, 294 p.
ISBN 978-973-46-5326-3





Perioada lecturii: 17 ianuarie – 7 februarie 2017

Votul meu :


Vă mai amintiți de ferma poziție anticalofilică a lui Camil Petrescu, cel care declarase război scrisului frumos, respingînd toți tropii cu excepția comparației, în scopul capturării autenticității? Ei bine, romanul Doinei Ruști, Manuscrisul fanariot, suprasaturat de figuri de stil, pare să contrazică bonom această poziție, dovedind că autenticitatea se poate realiza chiar și prin măritișul improbabil între un Ionel Teodoreanu și un Mihail Sadoveanu, adică prin amestecul arhaismului discret, al regionalismului pitoresc și al argoului impudic cu epitetul multiplu, cu metafora copleșitoare și cu comparația năvalnică:

În nici una dintre limbile pe care le învățase nu exista atîta tărie, nici măcar în dialectul tribului său, cum se revărsa din sonoritatea cuvîntului pizdă. Avea aspreala de țuică și dulceață de afion, era împîclit de fumul celor mai parfumate ierburi. Avea ecou. Făcuse o călătorie lungă prin gurile lumii. Era bătrîn. Era rezistent. Era cuvîntul lui preferat dintre cuvintele rele.


...pentru a construi o lume care, deși atestată istoric, n-a existat poate decît în visele noastre... literare, acelea hrănite din fragedă pruncie cu talmeș-balmeșul consemnărilor cronicărești, al povestirilor  pașoptiste și al basmelor celor o mie și una de nopți.

Pretextul acestei lumi fantasmagorice este creat de un motiv cu o lungă tradiție literară, cel al manuscrisului găsit, care avea odinioră taman rolul despre care vorbeam mai sus, acela de a crea iluzia realității, și care aici devine o verigă între iluzie si realitate, între documentul descoperit de autoare în arhivele naționale si povestea țesută în jurul său de un narator predispus la mitologizarea hiperbolică a trecutului istoric și care numai aparent e preocupat de reconstruirea unei lumi – în fond ceea ce-l interesează este, ca pe mulți alți autori din perioada postbelică, să amestece pînă la confuzie textul si metatextul, numai pentru a recunoaște triumfător o singură realitate: cea a ficțiunii.

În centrul acestei lumi stă Bucureștiul, cu numele său „ca un pămătuf trecut peste dinți”, cu culorile sale țipătoare, cu aerul său vesel și nepăsător, cu o foame pantagruelică de vise, de nume și mai ales de cuvinte, cele trei leitmotive ale romanului:

...Bucureștiul, pentru cine nu știe, este un oraș mâncător de cuvinte, o gaură hrănită cu șoapte, un depozit de șuierături și de cântece. Este un oraș sugativă. Nu contează de unde vin, dacă sînt nemțești, grecești sau chiar dintr-o limbă moartă. Orice cuvînt e o scînteie, un combustibil care ține orașul în viață. Cine vrea să scotocească după cuvinte pierdute, cine are mania acelor dulci vechituri, trebuie neapărat să înceapă cu Bucureștiul. În fibra lui se plimbă, ca pe banda unei vitrine de lux, toate vorbele scăpate cu voie sau fără voie în perimetrul orașului. Uneori cîte un refren apare din neant, adus inexplicabil, de apele Dîmboviței, încît pe cheiul ei ai impresia că șușotesc spiriduși.

Am putea identifica așadar, mimînd comentariul literar școlăresc, trei planuri compoziționale ale romanului – două, ca să zic așa, tradiționale și unul (post)modern: planul istoric (cu o excelentă reconstituire a epocii fanariote, la care autoarea a lucrat cu o seriozitate și o îndemînare remarcate de toți criticii literari), cel social (cu strania poveste de dragoste țesută pe baza însemnării dintr-un manuscris care atestă că un om liber a acceptat să devină rob pentru a se însura cu o țigancă) și, în lipsa unui cuvînt mai bun, cel metatextual (dat fiind că din grija de a i se aminti în permanență cititorului că are în față o lume de cuvinte, se ajunge la transformarea, ca la Nichita Stănescu, a cuvîntului în obiect ce populează concret ficțiunea).

De fapt, nici cele două planuri „tradiționale” nu se dovedesc chiar așa la o examinare mai atentă. Planul așa-zis istoric este dominat de leitmotivul visului, care estompează contururile personajelor și ale locurilor, mai ales atunci cînd sînt privite de tînărul de aproape șaptesprezece ani, un „vlaș” venit dintr-un cartier grecesc sărac, nu numai pentru a scăpa de viața grea de acolo ci și pentru că a fost atras de promisiunea unui București pămînt al făgăduinței, un București mitologic și idealizat, ale cărui obiceiuri va încerca să și le însușească, dar în care va rămîne mereu un „sudit”, adică un străin pus pe căpătuială. Ca într-o parodie (dar lipsită de malițiozitate) a eroilor din poveste, Ioanis/ Leun se va ridica prin talent numai ca să se piardă din iubire:

Boierul Doicescu nu merita un kilipir cum era el. Chiar dacă fugise la chemarea lui Lambros, chiar dacă își jefuise mama si-si pierduse numele strămoșesc, se considera încă printre învingători sau măcar cu potențialul de a triumfa. N-ajunsese el în Bucureștiul cîntat de la un capăt la altul al imperiului? nu era croitorul după care striga lumea pe stradă, confidentul contelui Hastatov și marele maestru al actelor măsluite?

Pe de altă parte, planul „social” este bîntuit de un leitmotiv cu puternice conotații magice, cel al numelui, căci Bucureștiul nu înghite hulpav doar „sudiți” ci și identitatea acestora, așa cum aflăm din povestea lui Ghiorma, un aventurier sosit pe aceste meleaguri și despuiat de numele său de o femeie cu bună ureche muzicală care s-a îmbogățit furîndu-i-l și dîndu-l unui copil de suflet care a făcut mai apoi avere. Același lucru va păți și eroul nostru, căruia un vameș abil îi scrie în acte, cu litere chirilice pe care le va descifra mult mai tîrziu, numele de Ion sin Radu în loc de Ioanis lu Bradu Milikopu. Și ca blestemul să fie complet (căci cine nu știe că dincolo de numele aparent, care nu e decît „înfumurarea supremă a unui trandafir sortit risipirii”, există și numele real, secret, a cărui pierdere atrage după sine pierderea de sine), abia ajuns în oraș tînărul este „botezat” a doua oară, de către Tranca, mama Maiorcăi, care-l confundă, din cauza hainelor verzi (din nou aparențele!) cu un oarecare Leun.

În fine, cel de-al treilea plan, „metatextual” (continuu să folosesc ghilimelele ca o scuză pentru denumirile imperfecte pe care le-am folosit în locul acelora „ce exprimă adevărul” pe care nu le-am descoperit încă J ) atribuie cuvîntului încă două roluri, pe lîngă cel al comunicării propriu-zise: de instrument stilistic și de obiect al unei lumi de cuvinte.

Ca simplu instrument stilistic, principala figură de stil (deși nu singura) este comparația, uneori abuzată, dar de cele mai multe ori extrem de inspirată, ajungînd cîteodată la o finețe de filigran:

...puține lucruri se pot compara cu moliciunea textilei furișate, ca un strop de ceai călduț, printre arătător si degetul mare.

O mostră de mare virtuozitate, prin tratarea ludică a „stilului frumos”, mi s-a părut  fragmentul în care iubirea lui Leun transformă hiperbolic macro si microcosmosul,  într-o imagine în același timp amuzantă si înduioșătoare, ca un hohot de rîs homeric care sfîrșește într-un suspin lăutăresc:

Tot orașul era ocupat de fața Maiorcăi. Pe toate ferestrele fluturau cozile ei colorate. În fiecare gang se auzea glasul ei de gînsac, în fiecare trăsură se ascundeau brațele ei lungi, pe toate străzile tropăiau picioarele ascunse în tîrșogii purtați de trei generații. Maiorca îi stăpînea creierul. Coborîse în sîngele lui ca o colonie de țînțari și-i încuiase bărbăția într-un toc de bumbac, ale cărui muchii tăioase le simțea la fiecare pas. Maiorca era în mintea lui, multiplicată. I se foia în toți porii pielii, îi chicotea în urechi și mai ales își ridica fustele în ochii lui albăstriți de durere, încît oricine se uita cu atenție la Leun era imposibil să nu-i observe privirea învăluită în perdele.

Există însă, cum spuneam, și un al treilea rol, cel mai subtil, pregătit de nenumărate aluzii, printre care imaginea Bucureștiului lexicofag pe care am citat-o mai sus, sau povestea îmblînzitorului de cuvinte, acel Goiu Lizate Tyaga, strămoșul Maiorcăi, care plecase cu toată familia în lume, convins că are puterea de a subjuga pe oricine dacă le spunea numele ascuns, le fluiera gutural porunci sau ascuțit invective, rol care devine explicit atunci cînd naratorul face o largă paranteză ca să descrie nu numai mecanismul narativ ci și cîntecul de sirenă al cuvintelor, al anumitor cuvinte:

Orice poveste e compusă din cuvinte, iar între ele sînt unele ca niște păianjeni. Nu sînt făcute din sunete curate, ci din protestele discrete ale unor fantome, cuibărite în fibra precară a hematiilor omenești. Singurul lor rost în lumea asta e acela de a găuri gîndurile. Auzi un cuvînt și-l uiți imediat, fără să ai habar că din vibrațiile lui se răsucesc deja firele lipicioase ale unei pînze de atac, pîndind să apară o emoție încă nedezvoltată, ca o tulpină ruptă de celelalte, o bobiță în care dorm speranțele unui suflet. Cînd dă de ea acarianul zumzăitor o umflă ca pe un balon, făcînd-o să cucerească teritorii imense și să respire cu suferință de elf, pînă cînd nimic în lume nu mai contează pentru acel om decît singură fantasma aspirației lui clonate, devenită peste noapte o stăpînă de fier.


Mai mult decît personaje, peisaje si fir epic, mai ales coregrafia acestor cuvinte zumzăitor obsedante se va păstra în amintirile cititorului, chiar și după ce (melo)drama lui Leun va fi, poate, uitată.

2 comments:

  1. Și eu vreau să o citesc de ceva vreme, dar o s-o păstrez pentru dispoziția necesară, vreo vacanță în care să fiu relaxată și să am chef să fac o incursiune domoală în vremurile fanariote. :D

    ReplyDelete
    Replies
    1. Sa stii ca nu e ce te astepti sa fie - in nici un caz n-are parfum de cronicar. Da'i misto :D

      Delete