Tuesday, 25 April 2017

Julius Evola, "Metafizica sexului"


- (Metafisica del sesso), Humanitas, 1994 ISBN 973-28-0476-9. Cu un eseu introductiv de Fausto Antonini. Traducere de Sorin Mărculescu




Perioda lecturii: 28 decembrie 2016 - 31 martie 2017
Votul meu: 




În excelentul său eseu, Iubirea și Occidentul (despre care am scris aici), Denis de Rougemont face distincția între iubirea-pasiune și căsătorie (Eros versus Agape), declarîndu-le incompatibile din cauza faptului că sînt guvernate de legi diferite, prima ascultînd de legi emoționale și estetice care duc adesea la idealizarea sentimentului și la valorizarea absenței femeii, cealaltă de legi sociale și biologice, care au ca scop perpetuarea speciei, dînd ca exemple pentru prima iubirea cavalerească în care „Doamna” e adesea doar o noțiune abstractă, reflectînd nostalgia spre absolut, și pentru a doua contractele de căsătorie, bazate pe constrîngeri sociale și religioase. Totodată el urmărește laicizarea și vulgarizarea ambelor mituri atît în planul ficțiunii cît și în cel real.

Julius Evola, în eseul la fel de incitant Metafizica sexului analizează mai ales aspectul sexual al celor două tipuri de iubire, demonstrînd că la baza a ceea ce el numește „dragoste sexuală” nu stă o necesitate fizică, ci o dorință psihică. Trei idei importante se desprind din studiul lui: că erosul nu coboară omul la un nivel inferior, de animalitate, cum s-a crezut, ba dimpotrivă îl poate apropia de infinit; că egalitatea între bărbat și femeie este imposibilă pentru că țin de principii diferite (ceea ce mi-a întărit o convingere mai veche și anume că feminismul izvorăște nu atît dintr-o dorință de echitate socială, cît dintr-o încercare de escamotare a propriului sex, de care subconștientul feminin se jenează); în fine, că iubirea sexuală chiar între indivizi obisnuiți are potențialul de a reitera hieros gamos-ul primordial, întorcînd ființa limitată cu fața spre gura peșterii platoniciene. 

După ce enumeră trei dintre teoriile care au încercat fără succes să explice sexualitatea: finalismul biologic („prejudecata evoluționistă” darwinistă care consideră sexul doar un instinct animalic), impulsul genezic schopenhauerian (care presupune că un „geniu al speciei” alege si unește indivizii fără știrea lor în scopul procreației unor ființe cît mai aproape de perfecțiune) și plăcerea ca scop în sine (care pune la baza instinctului sexual tendința către voluptate a omului), Evola le opune teoria „magnetică" a iubirii (termen împrumutat de la Camille Mauclair) care explică erosul prin polaritatea sexelor ce se atrag ca într-un cîmp magnetic, idee inspirată de altfel de învățătura tradițiilor antice: de exemplu, doctrina tradițională extrem-orientală vorbește despre o energie specială sau un „fluid" imaterial, numit tsing, care ar crește proporțional cu gradul de yin și yang (esența feminină și cea masculină) care sînt prezente atît în bărbat cît și în femeie. 

...putem vorbi despre o magie naturală a dragostei, fapt hiperfizic absolut pozitiv, care intervine și în viața oamenii celor mai comuni, celor mai materialiști sau mai primitivi.” (s.a.)

Plecînd de la mitul androginului din care, conform Banchetului lui Platon, s-ar fi creat Diada primordială, eseul va urmări sexualitatea atît în planul sacru cît și în cel profan (ca să folosesc bine-cunoscuta dihotomie a lui Eliade, pe ale cărui cercetări Evola îşi sprijină de altfel numeroase afirmații): pe de o parte experiența erotico-sexuală în viața obișnuită (așa cum reiese din relațiile unui Ion cu o Maria sau din literatură), pe de alta experiența „magică, sacră, rituală sau mistică a unirii sexuale și a înseși orgiei, deseori chiar sub forme colective și instituționale (sărbători sezoniere, prostituție sacră, hierogamii etc)”.

Ca și de Rougement, Evola atrage atenția asupra degradării relațiilor interumane în lumea modernă, deplîngînd caracterul cerebral al pandemiei moderne a sexului: în locul impulsurilor violente din trecut, manifestate doar la nivel fizic, astăzi erotismul s-a transformat într-o excitație psihică difuză aproape fără legătură cu satisfacția fizică concretă (tocmai pentru că ne gîndim prea mult la sex), care duce la acea varietate autistică a libidoului despre care vorbește psihanaliza, caracterizată prin anestezie sexuală și castitate coruptă. El pune această degradare pe seama faptului că trăim într-o eră crepusculară, care nu mai e interesată de manifestările superioare ale afectivității, ci de „acela, sub-personal, determinat de pîntece și sex: drept care amenință să se adeverească vorbele nefericite ale unui mare poet, și anume că foamea și dragostea vor modela forma istoriei.”

Pentru a demonstra proveniența „magiei naturale” a iubirii, eseul aduce numeroase exemple de Diade luate din filosofie și din mitologie, arătînd că a existat în aproape toate credințele lumii o pereche primordială, simbolizînd principiile masculin și feminin: Focul și Apele la romani, Cerul („perfecțiunea activă") și Glia („perfecțiunea pasivă") sau yang și yin în tradiția extrem-orientală, purusha (bărbatul primordial) și prakrti (principiul „naturii", substanță sau energie primordială a tuturor devenirilor și mișcărilor) în tradiția indiană, în timp ce la greci, Aristotel a rezumat concepțiile filozofiei grecești antice cînd a afirmat că masculinul este forma care determină, principiul activ, în timp ce femininul este materia, principiul pasiv, iar Plotin a văzut în Logos principiul intelectual masculin, și în psyche - forța-viață feminină. 

Pe baza acestor exemple introduce autorul conceptele de bărbat absolut și femeie absolută (un fel de arhetipuri ori „idei platoniciene" ale masculinului și ale femininului), concepte absolut necesare pentru înțelegerea afirmației că sexul este un dat fundamental, nu secundar, în viața omenească, modelîndu-ne atît partea interioară a ființei (esențială) cît și pe cea exterioară (artificială, dobîndită în viața de relație). Cînd partea exterioară, spune Evola, se dezvoltă în detrimentul celei interioare, raportul cu ființa profundă și esențială devine foarte fragil, viața sexuală e anesteziată, iar faptul că ești bărbat sau femeie devine mai puțin important. Egalizarea femeii cu bărbatul a născut monstruozitatea numită feminism în care ființa umană nu mai ascultă de legea sexului, deși în realitate nu există nici o măsură comună între cele două sexe care ar putea crea egalitate sau superioritate între ele:

Întrebarea dacă „femeia" este superioară sau inferioară „bărbatului" e la fel de inutilă ca și întrebarea dacă apa e superioară sau inferioară focului. De aceea, criteriul de măsură pentru fiecare dintre sexe nu poate fi dat de către sexul opus, ci exclusiv de „ideea" propriului sex.

Mai mult, orice femeie care se apropie de femeia absolută va fi superioară unui bărbat care e departe de arhetipul masculin și viceversa. 

Trecînd la manifestările erotice propriu-zise, în planul profan fundamentul metafizic al dragostei umane este dat de transcendența în raport cu ființa individuală, avînd puterea de a schimba regulile sociale, sfidînd castele și tradiția; învrăjbind familii, creînd biserici (se știe că Luther s-a desprins de catolicism tocmai pentru că nu suporta abstinența sexuală), declanșînd războaie etc. Nu e de mirare că ea este subiectul artistic inepuizabil al artei, stimulînd facultățile umane cele mai înalte, find un „semn al impulsului incoercibil în om de a trece cu orice chip dincolo de limitele individului finit”.

Mirajul pe care însăși dragostea profană îl oferă ca reflex sau presimțire a ceea ce poate da erosul trecînd pe un plan superior — fericirea supremă scontată în unirea cu un anumit individ de sex opus — e atît de puternic, încît, dacă e refuzat sau anihilat, însăși viața își pierde orice atracție, devine goală și lipsită de sens, astfel încît dezgustul îi face pe unii chiar să și-o ia. Din același motiv, pierderea ființei iubite din pricina morții sau trădării sale poate fi o durere mai puternică decît oricare alta.

În plan sacru, lumea tradițională, cu sistemul ei de corespondențe între realitate și simboluri, între acțiuni și mituri, nu numai că oferă cheia pentru descifrarea misterului sexualității umane, dar stabilește și principii normative pentru relațiile între bărbat și femeie, de vreme ce microcosmul reiterează macrocosmul. 

Pe baza mitologiei va stabili studiul cele trei tipuri fundamentale ale femeii: afroditic (iubita), demetric (mama) și amazonic (fecioara). Tipul demetric apare încă din paleoliticul superior (idolii informi ai fecundității). Tipul afroditic se regăsește în epifaniile indiene ale Marii Zeițe — în Kali, „ca forță dizolvantă, răvășitoare, extatică și abisală a sexului: ca opus al feminității demetrice”. Divinitățile feminine de tip amazonic sînt hibride, devenind doar mai tîrziu caste și virgine, inițial fiind zeițe mame de tipul menționat mai înainte. Dar chiar Ishtar și Afrodita erau în același timp divinități ale războiului și ale victoriei, lucrul explicabil prin faptul ca războiul e o acțiune de distrugere și ucidere. 

Ca „replici la lumea Mamelor telurice, a zeițelor demetrice și, în fine, a „Fecioarelor" ambigue, abisale, amazonice și distructive” avem în sfera masculinului virilitatea falico-telurică, cea dionisiacă și cea apolinică sau olimpică.

Aceste structuri mitologice ajută la stabilirea trăsăturilor fundamentale psihologice ale celor două sexe, pe marginea cărora s-a polemizat atîta vreme: să nu uităm că teologii catolici s-au întrebat chiar la un moment-dat dacă femeia are suflet (Augustin credea că ea nu e creată după chipul și asemănarea Domnului) și au avansat teza (regăsită și în Islam) că femeile aparțin altei specii, nefiind adevărate ființe umane, iar în Extremul-Orient se credea că în Paradis nu există femei căci înainte de a ajunge acolo ele s-ar fi născut din nou ca bărbați. 

De fapt, diferențele dintre sexe provin din faptul că femeia, ca întrupare a eternului feminin, este „sufletul” (principiul vieții), în timp ce bărbatul este „spiritul” (principiul supranatural), superior și anterior Diadei.” 

Psihologia feminină s-ar baza asadar pe Simbolismul Apelor și al variabilității lunare (autorul ține să precizeze că nu e vorba aici de „calități ale caracterului" sau „calități morale", ci de „elemente obiective care acționează în indivizi aproape la fel de impersonal ca proprietățile chimice prezen­tate de o substanță dată”), concretizate în sugestionabilitate, adaptabilitate si disponibilitatea de a accepta și asimila idei și forme ce-i vin din exterior, lipsa gîndirii logice în sensul absolut si impersonal, ignorarea imperativului etic și predilecția pentru minciună (pentru un portret detaliat al femeii absolute evoliene, e interesant de citit articolul Amandei Bradley, Absolute Woman: A Clarification of Evola’sThoughts on Women). 

Principiul masculin e pe de o parte complementar celui feminin (tipurilor virilității pure, războinicul și ascetul, le corespund tipurile feminității pure, iubita și mama), dar pe de alta reflectă caracterul a ceea ce este anterior și superior Diadei. De aceea, raporturile bazate pe diadă sînt esențiale pentru femeie (femeia absolută e numai sexualitate) dar nu pentru bărbat (care e sexualitate și ceva în plus). Femininul pur îşi caută propriul principiu în altcineva, pe cînd cel masculin în sine (de unde, la femeie, vanitatea, nevoia de a fi recunoscută, remarcată, adulată, admirată, dorită), cu consecințe asupra celor două tipuri fundamentale feminine care corespund arhetipurilor afroditic si demetric: tipul matern se va concentra asupra finalităților speciei, cel al iubitei va avea o atitudine oarecum opusă primului, „datorită conținutului virtual de transcendență propriu desfășurării absolute a erosului” 

Căsătoria apare, în acest context, ca „Mister" al tipului demetric în lumea tradiției, dat fiind că, după cum se stie, familia antică era o instituție cu bază religioasă, ceea ce a influențat atît relațiile intime dintre cele două sexe cît și uzul conjugal al sexualității. Uniunea nu era influențată de sentimente, ci de descendența gentilică. Chiar în frecventarea soției, apărea distincția între scopul pur erotic și cel procreator, cel din urmă respectînd un ritual special de purificare și de îmbunare a zeilor. Procrearea însemna „conservarea și transmiterea în timp a forței mistice a propriului sînge, a propriei gens, și mai cu seamă cea a strămoșului primordial, imanentă sub forma de genius al neamului și reprezentată în Antichitatea clasică de focul sacru peren al casei.”

Căsătoria s-ar înscrie deci în prima dintre cele două legi recunoscute de toate religiile tradiționale, cu excepția catolicismului (care face confuzie între ele): cea a sacralizării vieții în lume pe ideea că lumea e creată de Dumnezeu în opoziție cu calea detașării, a transcendenței, pentru cei cu vocație ascetică. 

Tot aici se înscriu și hierogamiile și orgiile cu scopul actualizării prezenței reale a unui zeu într-un anumit mediu, practicate de tipul afroditic. De exemplu, în cadrul Misterelor Marii Zeițe, se oficia prostituția sacră, în două moduri: fie în obiceiul ca fiecare fată să-și ofere virginitatea înainte de măritiș în incinta sacră a templului unui străin care să facă o ofrandă simbolică și să o invoce în ea pe Zeiță; fie în celebrarea misterului dragostei trupești, tot în templu, de către un număr fix de preotese, numite fecioare, dar nu în mod formalist și simbolic, ci ca pe un rit magic operativ, „pentru a alimenta curentul de psihism ce servea drept substrat al prezenței zeiței și, totodată, pentru a le transmite celor ce se împreunau cu ele, ca într-un sacra­ment eficace, înrîurirea sau puterea acestei zeițe.” 

Dacă mariajul este o formă de sacralizare instituțională a uniunii sexuale, iar hierogamiile și orgiile sînt forme cultice evocatoare și sacramentale ale acesteia, există alte două căi de rezolvare a a acestei probleme: fie prin distanțare (ascetismul, care se rupe de Diadă, activînd forța sexuală din interior, fără ajutorul femeii), fie printr-un regim special de unire sexuală „în scopul unei rupturi existențiale — extatică sau inițiatică — de nivel.” Ultimul capitol se va ocupa tocmai de această a patra soluție care a fost dată problemei sexului în planul sacru, prezentînd cîte ceva din practicile sexuale tantrice și arabe, din kundalini-yoga și din daoism, din Kabbala și din Misterele Eleusine.

Studiul se încheie cu observația că în ciuda devalorizării și a vulgarizării sexului în societatea contemporană, în care diferentele dintre bărbat si femeie amenință să se șteargă, metafizica lui subzistă fie și numai prin simplul fapt că oferă omului comun o deschidere spre transcendent, „mîngîierea iluzorie, obscură, disperată pentru dezgustul și angoasa existențială ale aceluia care s-a înfundat pe un drum fără ieșire”:

Pentru omenirea comună... doar sexul procură, fie și doar în extazul, în mirajul sau în trauma obscură de o clipă, deschideri dincolo de condiționările existenței pur individuale. Acesta e adevăratul fundament al însemnătății, neegalată de nici un alt impuls, pe care dragostea și sexul au avut-o și o vor avea totdeauna în viața umană.

No comments:

Post a Comment