Wednesday, 31 May 2017

Javier Marías, „Inimă atât de albă”

 (Corazón tan bianco). Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți


Perioada lecturii: 20-24 mai 2017

Votul meu:



Epitetul „alb” este de atîta vreme un clișeu pentru puritate, încît conotațiile sale negative (care există totuși în expresii ca „alb de mînie”, „alb ca varul” etc.) tind să fie trecute cu vederea, în special dacă este asociat cu inima. Este prin urmare destul de firesc ca orizontul de așteptare al cititorului, la vederea titlului romanului lui Javier Marías, Inimă atât de albă, să fie dirijat într-o primă fază către această interpretare (mai ales dacă, pentru că nu a citit sau a uitat că a citit piesa lui Shakespeare, nu realizează că este de fapt un citat din Macbeth).

Primele îndoieli apar odată cu moto-ul care pe de o parte clarifică titlul iar pe de alta avertizează că întâmplările relatate vor trimite puțin sau deloc cu gîndul la inocență, dacă nu cumva inocența e, fie și numai parțial, doar a victimei, în contextul în care e greu de crezut că prima imagine a romanului, cea a sînului alb, rotund, al Teresei, în contrast cu celălalt zdrobit, însîngerat, este întâmplătoare. Tot o inocență de gradul doi ar putea fi considerată și aceea a martorului fără voie, forțat să vadă și să audă adevăruri pe care le-a evitat cu îndemînare pînă atunci. În rest, leitmotivul culorii albe reinterpretează și chiar lărgește conotațiile negative pe care i le dă Lady Macbeth atunci cînd, din solidaritate, își deplînge că inima prea albă în contrast cu mîinile, la fel de însîngerate ca ale soțului ei care tocmai îl omorîse pe Duncan. Naratorul, încercînd să descifreze această afirmație oarecum obscură a personajului, echivalează culoarea cu nepăsarea, cu frica sau chiar cu slăbiciunea femeiască, insistînd asupra ideii că faptele, spre deosebire de cuvinte, sînt ireversibile, sau, ca să folosesc aceeași cromatică, sînt roșii, ca sînul Teresei, ca mâinile lui Macbeth sau ale lui Ranz, în timp ce vorbele se pot șterge sau retracta, lasînd în loc spațiile albe ale uitării:

Friday, 26 May 2017

Anița Nandriș-Cudla, "20 de ani în Siberia. Destin bucovinean"

–e-book


Perioada lecturii: 15 – 24 mai 2017

Votul meu:


Pe vremea cînd citeam Arhipelagul Gulag, mi-amintesc că am avut o discuție în contradictoriu cu un prieten, care era de părere că memorialul lui Soljenițîn este o carte de ficțiune. Deși am înțeles imediat că nu punea la îndoială adevărul istoric ci doar pe cel al relatării, suspectîndu-l adică pe scriitor numai de cosmetizarea amintirilor, n-am putut niciodată accepta ca acest gen de mărturii (fie ele despre închisorile comuniste sau despre lagărele de concentrare naziste) să fie învinuite de estetizarea realității. La urma urmelor, nu  văd de ce talentul narativ al autorilor, care n-a făcut decît ca aceste opere să prezinte și interes literar, le-ar scădea în vreun fel valoarea documentară.

Printre aceste documente cu valoare și literară se numără o carte excepțională, 20 de ani în Siberia, scrisă de bucovineanca Anița Nandriș-Cudla, un Creangă feminin căruia destinul i-a furat șăgălnicia, dar nu și extraordinarul talent de povestitor. Opera, despre care am aflat pentru prima dată, din păcate, la mai bine de un sfert de veac de la apariție din excelentul studiu al lui Dan C. Mihăilescu, Castelul,biblioteca, pușcăria,  are ea însăși o istorie întortocheată, care duce cu gîndul (ca să constatăm iar că granita între ficțiune și realitate este uneori irelevantă) la acele romane care ofereau „tentația realului” prin utilizarea motivului manuscrisului găsit. Terminată pe la începutul anilor ’80 la Cernăuți, încredințată unui nepot, Gheorghe Nandriș, cu rugămintea de a o trece în România și a o face cunoscută, cartea va fi trimisă spre publicare editurii Humanitas aproape zece ani mai tîrziu,  în 1991.

Wednesday, 17 May 2017

István Ráth-Végh, „Istoria culturală a prostiei omenești”

 - (Az emberi butaság) Traducere: Doina Todoran; editura Garamond, București, 2003 
ISBN 9739140866



Perioada lecturii:  26 aprilie – 15 mai 2017

Votul meu: 


În ciuda titlului cu morgă atît de promițător academică, Istoria culturală a prostiei omenești a lui István Ráth-Végh nu se ridică la nivelul așteptărilor. Sau mă rog, n-a corespuns orizontului meu de așteptare. În sensul că nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, e drept, dar greu de băgat toate în oala, oricît de încăpătoare, a, ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, celor cu minte puțină (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?).

Cartea se deschide cu o „Prefață înțeleaptă” (epitet care deja îmi ridica un semn de întrebare cu privire la calitatea interpretativă a studiilor de caz ce urmau să fie prezentate) în care autorul face o trecere în revistă a principalelor opere apărute pe tema dată pînă la el, constatînd că nu sînt foarte multe si nu toate la obiect. Cît despre volumașul său, nici acesta nu respectă în totalitate promisiunea din titlu, pe de o parte pentru că din cauza lipsei de spațiu se rezumă doar la un fragment din istoria culturii, iar pe de alta pentru că, dorind să ofere în primul rînd „o lectură plăcută”, nu e un studiu riguros, ci mai degrabă o prezentare de „colorate realități culturale”.

Ei bine, aceste „colorate realități culturale” sînt destul de incitante, dar din păcate comentariile care le însoțesc sînt adesea pueril condescendente. Încă din primul capitol, dedicat obsesiei petru aur, impresia este de ironie ieftină și diletantism în tratarea subiectului. Iată un exemplu:

Ca să-și sprijine șarlataniile, aurul își face o reclamă uriașă. Cronicile antichității sunt pline cu nemaipomenitele minuni ale aurului; vechile aiureli sînt în stare să ațâțe până și în zilele noastre fantezia unor oameni.

Wednesday, 10 May 2017

Georges Lucaks, "La théorie du roman"

- Traduit de l’allemand par Jean Clairevoye – Editions Gonthier, 1979



Lu du 27 mars au 5 mai 2017

Mon vote :

J’ai essayé de me rappeler, en lisant La théorie du roman de Georges Lukacs, si ce livre était inclus parmi  ceux qu’il fallait étudier à l’université et si oui, pourquoi je ne l’ai jamais lu. Peut-être le motif est, tout simplement, parce qu’il faisait partie de ces fameuses lectures obligatoires que je m’obstinais à ne pas lire comme un proteste silencieux (on était dans les années ’80, la pire période du socialisme roumain), contre tout ce qui avait trait à l’idéologie communiste. En tout cas, je suis restée avec des séquelles et préjugés même trente ans après car, tout au long de cette lecture, les implications marxistes du petit ouvrage ont ombragé pour moi, presque irrémédiablement, son incontestable importance philosophique et littéraire. Voilà pourquoi mes notes de lecture manquent un peu d’enthousiasme, même si, au froid, je dois accepter  sa valeur.

Il semble que les critiques à l’intérieur du Parti communiste dont il faisait partie et qui considérait la plupart des œuvres de Lukacs plus ou moins subversives, aient déterminé l’auteur de refuser une réédition de son essai (paru en 1920) pendant plus de 40 ans. En tout cas, dans l’Avant-propos de la seconde édition, écrit en 1962, il refuse toujours de le considérer une œuvre « essentielle » en le traitant, un peu condescendent, de travail enthousiaste mais assez superficiel, de jeunesse. En se souvenant que l’étude a été ébauchée en 1914 comme une réaction au fait que la social-démocratie de ces temps-là avait approuvé la guerre, contrairement aux opinions de l’intelligentsia de gauche avec laquelle  l’auteur s’identifiait, il se désiste de la méthode utilisée (de créer les concepts généraux à partir de quelques traits caractéristiques d’une orientation, période, pour descendre par après vers les phénomènes singuliers afin d’avoir la vue d’ensemble), qu’il aurait choisie plutôt parce qu’elle était à la mode que parce qu’elle était vraiment efficace. Enfin, le plus grand mérite qu’il trouve à son essai est par rapport à la pensée matérialiste-dialectique :

…la Théorie du roman me semble le premier livre où une éthique de gauche, orientée vers une révolution radicale, se combine à une exégèse traditionnelle et conventionnelle de la réalité.

Thursday, 4 May 2017

Bohumil Hrabal, "Harlequin’s Millions. A fairy tale"

 - Translated from Czech by Stacey Knecht – Archipelago Books, 2014. 316 p. ISBN 978-0-9819557-3-5


Read from March 26th to April 28th 2017

My rating:


The Beautiful Absurdity of the Game

I knew nothing, shame, shame on me!, of Bohumil Hrabal when I received Harlequin’s Millions as an anniversary present from my best friend. Until then, for me Czech literature began with Karel Čapek and finished with Milan Kundera (one of my all time favorites, it’s true) with nothing in between. Not anymore. I have made a solemn promise to myself to read at least two other Hrabal’s works - Closely Observed Trains and I Served the King of England as soon as possible, because I already miss his voice.

For it is the voice that mesmerizes the reader from the very beginning of this amazing book, a voice streaming quietly but powerfully, uninterrupted by paragraphs (Jose Saramago does not have the monopoly of this kind of transposition of the oral style, it seems) like an “anecdote without end” to quote James Wood inspired phrase. A voice sometimes nostalgic, sometimes curious, sometimes satirical and sometimes just observant, telling the tale of the epic, endless confrontation between two sworn enemies: Man and Time. And displaying some of the weapons Man throws into the battle in order to neutralize Time’s only but very efficient one: Death.